Despre romani..

Sentimentul romanesc al isteriei

N-am crezut niciodata în specificul national, în "sentimentul romanesc al fiintei", în tot ceea ce filozofii culturii si psihologii maselor ne-au atribuit ca sa ne distinga de alte popoare.
     Nu cred ca suntem mai ospitalieri decat altii, mai harnici sau mai hoti. Nu-mi pare nici bine, nici rau ca sunt român. Uneori regret ca nu m-am nascut elvetian, dar imediat îmi aduc aminte ca as fi putut sa ma nasc ugandez. Suntem si noi, românii, undeva "la mijloc de rau si bun", cum scria Ion Barbu, un neam sub soare, nici prea-prea, nici foarte-foarte. Daca n-am luat nici un premiu Nobel, în schimb am inventat stiloul. Daca zidul ni s-a prabusit peste noapte, ne-am apucat, cuminti, a doua zi, sa-l ridicam la loc, si tot e ceva. Am fi putut, în definitiv, sa-l lasam în plata Domnului de zid si sa ne caram cu totii în alta parte...Cu toate astea, exista ceva specific românesc, ceva atât de adânc în firea noastra, a celor care traim azi pe acest plai de dor, încât m-as hazarda sa spun ca este însasi esenta "romanismului" în acest moment istoric. Este cercul vicios al isteriei provocate de stres si al stresului provocat de isterie. Dati-mi voie sa fiu, în continuare, mai explicit.Daca traiesti numai în România, e posibil sa nu-ti dai seama ca e ceva în neregula cu lumea din jur. Ai culoarea mediului si te misti o data cu el. Esti una cu toti ceilalti. Dar daca te întorci, dupa o vreme îndelungata, în tara, e cu neputinta sa nu fii izbit de cât de anormala e umanitatea de aici. De cât de chinuiti sunt oamenii si de cât de rai devin din cauza asta. Nu se poate sa nu fii uluit de faptul, de pilda, ca una dintre cele mai raspândite strategii de supravietuire e mitocania agresiva. În orice tara civilizata, oamenii încearca sa-si menajeze nervii cât se poate de mult. Sunt prevenitori unii fata de altii, în forme duse aproape pâna la caricatura. Si-au dezvoltat zâmbete sociale si ritualuri de contact care sa elimine, practic, posibilitatea oricaror conflicte. Când cineva te contrazice, îi zambesti si spui: "We agree to disagree" ("am cazut de acord ca nu suntem de acord"). Când cineva te calca pe picior, te grabesti sa-ti ceri tu scuze. O ipocrizie blânda si surâzatoare te întâmpina peste tot, ca un balsam care alina toate ranile si satisface toate susceptibilitatile. Aceasta ipocrizie poarta numele de politete si e esentiala pentru fluidizarea substantei sociale. Românul nu este asa, pentru ca nu poate fi, obiectiv, asa. Pentru ca la noi, daca esti bun, esti calcat în picioare. Sa ne imaginam o tânara care devine vânzatoare. Îsi iubeste meseria si îsi propune sa fie cât mai draguta si mai serviabila cu clientii. Zâmbetul profesional, acel zâmbet care vinde marfa, i se va sterge însa curând de pe fata, dupa ce vreo cinci-sase insi îi vor trânti câte-o badaranie sau vor începe sa urle la ea ca nebunii, chiar din prima zi de lucru. Sunt toate sansele ca, dupa o luna de zile, zâmbetul sa-i dispara complet, iar dupa un an sa avem vânzatoarea noastra standard, acra si scârbita, care te repede de nu te vezi. Badaranii de care-am vorbit nu sunt nici ei badarani din nastere. Si ei sunt bieti oameni la care s-a urlat si care-au fost umiliti de când se stiu. Au devenit scârbosi pentru ca au simtit pe pielea lor ca nu tine sa fii dragut cu ceilalti. Pentru ca, la toate ghiseele, au rezolvat numai urlând. Pentru ca doar fiind mitocani au avansat social, calcând peste cei blânzi. În armata, soldatii sunt extrem de chinuiti, "in perioada", de sergentii lor. Când ajung ei însisi sergenti, îi chinuiesc pe noii recruti si mai abitir. Si tot asa, în toate straturile sociale si la toate nivelurile, românii îsi sunt propriii calai si propriile victime într-o societate profund alienata psihic, o societate isterica. Cred ca asta ne distinge, ca români, în lume, la ora actuala: tensiunea continua la nivelul vietii cotidiene. Starea continua de explozie, care ne provoaca ulcere si atacuri cerebrale. Conflictul generalizat al fiecaruia cu fiecare. Nu vreau sa spun prin asta ca suntem, fundamental, rai. Fireste, ne-au împins spre asta saracia si lipsa de orizont, carentele de educatie, perplexitatea maselor taranesti dezradacinate si aduse în ghetourile marilor orase. Pot fi si alte explicatii obiective...Dar e înca ceva, mai subtil, mai întunecat, în tot acest chimism social. Înraiti de lumea în mijlocul careia traim, cu timpul începe sa ne placa sa fim rai. Sadismul nostru rabufneste atunci în insulta si obscenitate. Începem sa ne mândrim cu grobianismul nostru si, exhibitionisti ai moralei, ne dezbracam voluptuos de caracter în aplauzele excitate ale publicului. Curând, devenim la fel de cinici, la fel de incapabili de a distinge binele de rau, ca târfele, securistii si noii îmbogatiti. Ascensiunea (sau doar supravietuirea) noastra sociala e marele premiu câstigat cu pretul mitocaniei noastre. Iar cercul acestei nevroze nationale nu ar putea fi spart decât printr-o lunga terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lunga, scumpa si cu un rezultat incert. Nu cred ca ne-o putem permite, deocamdata.
Mircea Cartarescu, 07 iun 2005